Aici ar trebui să fie un titlu aşa de interesant încât să te facă să vrei să citeşti descrierea mea

 Hai să-ţi zic sincer, de la bun început: trăiesc când pictez şi iubesc să pictez.

Când pictez sunt zeu pe pânza mea. Însă în scris, în scris mă pricep să mă exprim exact ca mai jos. Dacă nu te-am pierdut, te invit să-mi citeşti povestea.

A fost odată ca niciodată o fată care s-a supus vieţii cotidiene: făcut ochi, mers la treabă, întors acasă şi punct. Aceeaşi mecanică setată în minte: ceasul rupea tăcerea la 6 şi 45, cu greu mă dezlipeam din pat, leneşă mă târam până la baie, cu ochii semi-închişi mă pregăteam pentru birou şi plecam din casă fără chef. Cât mergeam cu metroul, mă gândeam la rapoartele de la serviciu şi la faptul că iar trebuia să o sun pe mama şi să îi zic că totul era cât se poate de minunat la muncă.

Interesant? Nu ştiu cât are a face cu scriitura mea şi cât cu viaţa mea de pe atunci.

Neinteresant. Îmi amintesc cum într-o zi în metrou am analizat călătorii; ca mine erau toţi: dezamăgiţi, somoroşi şi obosiţi.

Şi cum, în fiecare poveste cineva declanşează transformarea eroului – eroinei, de data asta – şi în povestea mea am un personaj asemănător. Faceţi cunoştinţă cu sora mea: Emilia – Em, pentru prieteni. Ea este cea care m-a întrebat: Ok, te duci la job pentru a câştiga bani, pentru a te întreţine, dar tu, tu ce faci pentru tine? Simt că nimic nu te mai bucură.

Na nenorocire, chiar aşa eram eu.

Ştii, în poveşti eroul face câte o năzdrăvănie greu de crezut, dar o înghiţi, doar e o poveste, nu? Tare cred că multe năzdrăvănii se întâmplă şi în realitate, însă sunt la fel de greu de crezut.

Zic asta pentru că, în povestea mea, acesta este punctul culminant. A doua zi, când am ajuns la birou am sărit pe Google şi am căutat “cursuri de pictură”. Primul rezultat ochit, primul lovit: am ales cursurile de pictură Basil.

Cred că era necesar să îţi mai zic că protagonista este un pic mai mult aiurită, un pic mai mult împrăştiată şi pasionată de pictură de pe când era micuţă. Iar asta m-a dus în faţa atelierului de pictură luni dimineaţă, când eu trebuia să ajung seara, asta era scris cât casa şi-n mail-ul cu adresa.

Aşa că am aşteptat seara mai ceva ca un copilaş care-l aşteaptă pe Moşu’. Seara, seara m-am simţit uimitor. În atelier era murdar cu culoare, aşa de multă culoare că o simţeam în aer.

Pun povestea pe pauză ca să îi rog pe cei curioşi de cum arată atelierul şi cum sunt cursurile, să îmi ceară să le trimit în particular o descriere amănunţită, făcută din memorie. Aşa cred că e  corect pentru cei care nu iubesc descriile lungi şi plicticoase, îndesate într-o prezentare, care, şi aşa, e lungă cât o zi de luni.

Bine că ne-am lămurit cu descrierea şi putem reveni la poveste. Ce s-o mai lungim? Abia a început, cursurile le-am terminat şi am început să scriu capitol după capitol cu pensula pe pânză.

Asta e povestea mea. Cât despre “şi-am încălecat pe-o şa” mai are mult de aşteptat.